„Sunt indiferent.” Îmi repet asta ca pe o mantră, încercând să-mi conving propria inimă că prezența ei nu mai are greutate. Că e doar un nume într-o agendă veche, un chip dintr-o fotografie pe care nu o mai deschid. Indiferența este masca pe care o purtăm când nu mai vrem să fim răniți. E zidul de beton pe care îl ridicăm în jurul nostru, sperând că, dacă nu ne uităm la rană, ea va înceta să mai existe.
Această postare explorează dualitatea dintre ură și indiferență, demontând mitul că ura este opusul iubirii. Indiferent – O urăsc Indiferent - O urasc
Tragedia nu e că o urăsc. Tragedia e efortul imens pe care îl depun ca să par indiferent. „Sunt indiferent
Suntem blocați în acest „Indiferent – O urăsc” pentru că ne e teamă să acceptăm vidul de după. Ura e o ancoră; ne ține legați de persoana respectivă. Indiferența totală înseamnă să tai sfoara și să plutești în derivă, singur. E zidul de beton pe care îl ridicăm
„O urăsc.” Spun asta cu pumnii strânși, simțind cum sângele îmi pulsează în tâmple. O urăsc pentru felul în care a plecat, pentru cuvintele pe care le-a lăsat neterminate și pentru liniștea asurzitoare care a urmat. Ura este caldă. E un foc care te ține treaz noaptea, e o formă de pasiune inversată care demonstrează, fără nicio urmă de îndoială, că încă îți pasă. Nu poți urî ceva ce nu a contat. Dar apoi, vine frigul.
